Ei bine Italia este, în acest moment, lumea a treia în Europa în ceea ce priveşte drepturile civile, incluzând în aceste aspecte şi altele la fel de sensibile ca eutanasia, adopţia sau venitul cetăţeniei.

În ciuda faptului că laicitatea Statului Italian este un principiu constituţional, prezenţa şi influenţa Bisericii Catolice, în multe discuţii cu privire la asemenea chestiuni sensibile, nu este lipseşte din gândiriile ideologice sau de credinţă, contribuind astfel la persistenţa unui deficit al drepturilor.

Gândiţi-vă la Spania, care este la fel de catolică ca Italia, cu toate acestea, există o recunoaştere a cuplurilor LGBT (acronim pentru lesbiene, homosexuali, bisexuali şi transexuali/transgen) din 2005. Mai mult, cu ultimul Sinod s-ar părea că a existat şi o deschidere către uniunile homosexuale, deşi nu sunt echivalente căsătoriilor “obişnuite”.

Desigur, în Italia există o interdicţie privind discriminarea persoanelor la locul de muncă pentru orientarea lor sexuală, dar acum acesta este minimul de omenie necesar, ce a fost recunoscut în aproape toate Statele UE.

În ceea ce priveşte restul, numai Italia, Grecia, Cipru şi alte ţări care aparţin sau au aparţinut comunismului nu oferă nicio o formă de uniuni civile sau căsătorii pentru persoanele de acelaşi sex, în timp ce în restul Europei există totuşi un instrument juridic, care reduce discriminarea celor care nu sunt heterosexuali.

În Anglia şi Ţara Galilor, anul trecut ocazia de a se căsători a fost acordată cuplurilor guy, cu multe voturi date de parlamentari conservatori.

Danezii au realizat multe schimbări în timp record, în 1989 au permis uniunile civile, şi în 2012 căsători a între persoane de acelaşi sex.

În 2014, în Finlanda, unde uniunile civile guy şi adoptarea fiului/fiicei vitrege erau deja posibile din anul 2002; aceasta a devenit a treisprezecea ţară din Europa care spune da la căsătoriile de acelaşi sex, aprobând o lege cu iniţiativă populară, născută pe Internet anul trecut, care reglementează nunţile guy.

Ţările scandinave au fost întotdeauna pionieri în domeniu, cu Norvegia şi Suedia, care au aprobat uniunile civile între persoane de același sex în anul 1990, ceea ce duce la posibilitatea căsătoriei în anul 2000.

Olanda a fost prima ţară din lume în 2001 care a permis cuplurilor LGBT să se căsătorească, iar Belgia a "aşteptat" până în anul 2003 pentru aprobare. Portugalia şi Islanda au aprobat căsătoriile guy în 2010, şi recent în 2013 pasul către aprobare a fost făcut şi de Franța.

Dintre Statele UE, uniunile civile guy sunt legale în 10 din ele: Austria, Croaţia, Estonia, Finlanda, Germania, Irlanda, Malta, Republica Cehă, Slovenia și Ungaria. Printre aceste extraUE: Australia, Groenlanda, Ecuador, Columbia, şi chiar Africa de Sud; în ceea ce priveşte nunţile, acestea sunt legale în Canada, Argentina, Uruguay și Mexic. Toată "întârzierea" asta nu a fost imună la plângeri de către Curtea Europeană: Italia a fost condamnată să plătească despăgubiri de 120 de milioane de euro în 2012, stabilind un record de neinvidiat pentru cel mai mare preţ plătit vreodată de către unul dintre cei 47 membri al Consiliul European.

De asemenea, Italia rămâne țara cu cea mai mare rată de "non-conformitate" la hotărârile date de Curtea de la Strasbourg: cu 2569 de sentinţe, împotriva celor 1780 ale Turciei şi cele 1078 ale Rusiei, care urmează în clasament. Din cauza hotărârilor neaplicate, Italia conduce lista ţărilor care au "supraveghere specială" de către Comitetul de Miniştri al Consiliului European.

În funcţie de constatările Asociaţiei Ilga Europe, Marea Britanie este ţara unde populaţia de LGBT e cel mai mult “respectată” cu un procent de 77% nediscriminatorie, în timp ce Italia este printre ultimele ţării clasificate cu 19%, la acelaşi nivel cu Bulgaria, Bosnia, Turcia, Lituania şi Letonia.

În 2010 Curtea Constituţională a emis o hotărâre (a 138^a) care exclude neconstituţionalitatea normelor care împiedică căsătoria persoanelor de acelaşi sex, dar care să ateste că uniunia guy are dreptul la “recunoaşterea legală asociată drepturilor şi obligaţiilor respective” consacrată în Articolul 2 din Constituţie, îndemnând, prin urmare, Parlamentul la “identificarea garanţiilor şi recunoaşterea acestor căsătorii”. Ceea ce înseamnă că, în cazul în care Camerele Deputaţilor nu legiferă, cuplurile guy se vor adresa instanţelor de judecată pentru a cere tratament egal cu cel al cuplurilor căsătorite heterosexuale.

Una dintre ultimile chestiuni deschise pe frontul Italiei este legată de transcrierea căsătoriilor făcute în străinătate, ordonată, în speţă, de Curtea din Grosseto.

Pentru a sprijini argumentul în favoarea recunoaşterii pe teritoriul naţional este citată o hotărâre dată ulterior de Curtea Supremă de Casaţie: sentinţa din 15 martie 2012, nr. 4184, în care aceeaşi instanţă a luat o decizie în ceea ce priveşte cererea de transcriere a unei căsătorii consacrată în Olanda de către un cuplu homosexual. În timp ce respinge cererea, Curtea Supremă de Justiţie afirma că oridinea publică nu se împotriveşte acesteia, pentru că "şi componenţi unui cuplu homosexual care convieţuiesc stabil au dreptul la o viaţă de familie” şi “dreptul de a trăi liberi ca un cuplu” ca şi formaţiuni sociale în conformitate cu ex Art.2 din Constituţie.

Curtea Supremă de Justiţie a recunoscut ca valabil principiul exprimat în hotărârea din 24 iunie 2010 a Curţii Europene ale drepturilor omului, prin care s-a stabilit că dreptul la căsătorie, prevăzut de Art. 12 al Convenţiei, nu ar trebui să se limiteze la cazurile de căsătorie între persoane de sex opus, ci trebuie să aibă un conţinut nou, mai amplu, care să includă şi căsătoria între persoane de acelaşi sex.

Dispoziţia trebuie citată împreună cu Art. 14 care interzice orice discriminare în alocarea şi aplicarea drepturile omului identificate în Convenţie.

După dispoziţia menţiontă ulterior, mulţi primari progresivişti, sensibili la chestiune, s-au conformat dându-şi semnătura, provocând intervenţia Ministrul de Interne Alfano, care a emis un document circular ministerial pentru retragerea transcrierilor (mai precis, unii primarii au refuzat să aplice circulara, devenind pasibili la contestarea omisiunii actelor oficiale, ca în cazul primarului din Milano, Pisapia).

Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiţie a mers chiar mai departe, apărând dreptul unui cuplu homosexual de a avea copii şi reitera că ‘nu există dovezi ştiinţifice sau date de experienţe, ci doar o simplă prejudecată care consideră nociv dezvoltarea echilibrată a unui copil, faptul că trăişte într-o familie formată de un cuplu homosexual.

Chiar mai important a fost decizia Curţii Constituţionale nr. 170 din 2014 pe tema de orientării sexuale şi identitatea genului.

Hotărârea provine de la povestea unui om căsătorit, care suferise un proces de schimbare de sex, cu toate acestea, dorea să-şi menţină în viaţă căsătoria cu acordul soţiei acestuia.

Apare astfel o situaţie paradoxală: pe când cine vrea să divorţeze se poate adresa în cunoştinţă de cauză autorităţilor judiciare pentru a obţine separarea, în cazul de faţă, divorţul este cerut prin lege.

Astfel Curtea Constituţională, la solicitarea de către Curtea Supremă de Justiţie, a considerat că fiind în joc două drepturi demne de a fi egale, este neconstituţional să impună divorţ a doi oameni casatoriţi, dintre care unul şi-a schimbat registrul anagrafic în ceea ce priveşte genul.

Nu numai asta, Curtea a avut posibilitatea de ai solicita legislativului să intervină “cu maximă seriozitate în depăşirea stării de nelegalitate a disciplinei respective pentru a rezolva deficitul actual în protejarea drepturilor indivizilor implicaţi în astfel de situaţii”.

Cu alte cuvinte, Parlamentul va trebui să aprobe imediat o lege care prevede o formă de parteneriat înregistrată pentru cuplurile de acelaşi sex, care după cum a subliniat însăşi Curtea, în hotărârea anterioară nr. 138, trebuie să fie o disciplină puternică, completă şi fără bavuri în ceea ce priveşte egalitatea cu drepturile şi obligaţiile prevăzute deja de perechea conjugală.

Guvernul Renzi a promis de ceva timp o legislaţie creată după modelul german, dar cuvintele nu au fost urmate de fapte. Şi de fapt, Italia este o ţară unde încă nu reuşeşte să iasă la lumină o lege împotriva homofobiei, care să considere agravante aceaste atitudini discriminatorii ca sexismul, rasismul sau discriminarea pe baza religiei (un studiu recent al Uniunii Europene, atribuie Italiei nefericitul titlul de cea mai homofobă ţară din Europa considerând diverşi parametri, cum ar fi utilizarea de limbaj discriminatoriu, limitarea libertăţii sexuale şi limitarea accesului la servicii).

Prea puternic este încă, într-adevăr, contextul cultural al Italiei de tip catolic-conservator, care în mod inevitabil, sfârşeşte prin condiţionarea discuţiilor politice pe probleme de ‘etică’, prevenind drepurilor admise în mod pozitiv în majoritatea ţărilor civilizate din lume, să fie recunoscute legitime şi în Italia.