Decizia nr. 47489/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie, prin sentinţa din 1 decembrie 2015, nr. 47489, a stabilit că răspândirea pe internet a unui document, care propagă organizaţia teroristă numită Statul Islamic, reprezintă apologie asociată în scopuri teroriste.(Art. 414, alin. 4, din codul penal, cu privire la Art. 270 bis din codul penal).

Subiectul se referă, în special, la publicarea pe două site-uri a unui document in limba italiană (circumstanţe care nu s-au mai ivit înainte), care invită la susţinerea “Califatului Islamic”, exaltând răspândirea şi expansiune sa: “Vă promit că, cu permisiunea lui Allah, aceasta va fi ultima voastră campanie, care va fi anihilată şi înfrântă cum s-a întamplat cu toate celelalte campanii, cu excepţia că de această dată vom fi noi cei care vă vom asalta şi nu ne veţi mai putea asalta voi niciodată. Dacă nu vă vom izbuti noi o vor face fii noştri şi nepoţii noştri.”

Înalta Curte de Casaţie consideră că acest tip de document nu este limitat doar la solicitarea unei simple aderări ideologice la Statul Islamic, a cărei natură de tip teroristic a fost deja recunoscută de diverse măsuri juridice pe plan internaţional, dar şi incitând în mod concret la “lupta şi la cucerirea violentă de către organizaţie (adică executarea de acte teroriste)” şi la “exaltarea răspândirii şi extinderii sale, prin folosirea armelor”.

În mod particular, în document se spune nu doar că aderarea la Califat e obligatorie pe baza unei “corecte” interpretări a religiei (“să ştii că nu ai dreptul de a supune autoritatea unui Califat ales la o metodologie corectă”), dar şi invită în mod explicit la aderare: “frate şi sora în Allah, nu a venit oare momentul de a susţine Ummah-ul? Nu a venit oare momentul de a susţine Califatul lor? Grăbeştete în a oferi suport Califatului Islamic!”

Pe lângâ faptul că, acest document scris în limba italiană avea scopul de a trezi interesul la participare a indivizilor stabiliţi pe teritoriul italian, dar şi faptul că, a fost difuzat pe internet, îl face periculos deoarece ar putea ajunge la un număr nedeterminat de persoane.

Delictul de apologie, o scurtă prezentare şi câteva argumente despre incidenţa criminalităţii “c.d” pe plan suspect în ceea ce priveşte libertatea de exprimare.

Delictul de instigare şi de apologie, au fost create pentru a proteja ordinea publică de acele comportamente, care prin forţa lor de incitare şi de consolidare a intenţiilor criminale, pot îndemna publicul la comiterea de infracţiuni.

Se consideră a fi o infracţiune de pericol real, după cum menţionează Curtea Constituţională în sentinţa nr. 65 din 1970^[1]. Prin urmare, trebuie verificat fiecare caz în parte, pentru a stabili că comportamentul de incitare şi apologet este predispusă, printr-o judecată ex ante, la instigări criminale.

O parte din jurisprudenţă afirmă că nu este suficientă acea judecată, în scopul integrării delictului precizat anterior, “manifestarea unei opinii pozitive în ceea ce priveşte un caz penal, deşi pare dezgustător şi condamnabil, în general poate să apară la multe persoane”, de fapt e necesar ca din apologet să provină “riscul nu teoretic ci efectiv, din executarea altor delicte”^[3], şi mai mult acel comportament e capabil de a provoca “în prezent şi în mod concret ^[…] pericolul de a participa la faptul ilicit”^[4].

Sentinţa aici comentată, aderă la astfel de orientari, şi având în vedere momentul istoric special, se consideră că documentul în cauză a avut această atitudine.

Cu toate acestea, trebuie specificat că jurisprudenţa tradiţională a susţinut că natura infracţiunii se presupune a fi periculoasă, nefiind cerută situaţia concretă în ceea ce priveşte pericolul comiterii altor infracţiuni ^[5].

Cea mai mare preocuparea a celei de a doua orientari, este aceea de a se reuşi a demonstra în mod concret pericolul. Totuşi, considerând aceste cazuri ca şi infracţiuni presupuse a fi periculoase, pot provoca riscul de a pedepsi comportamente care nu depaşesc nivelul minim de ofensă şi care ţin de libertatea de exprimare, incluse în Art. 21 din Constituţie.

În ambele cazuri, infracţiunea trebuie sa fie publică, condiţie esenţială pentru a fi considerată o ofensă. Dacă nu este facută public, nu se poate verifica acea alarmă socială care este capabilă de a incita şi de aduce prejudicii ordini publice.

Trebuie totuşi, specificat că, comportamentul de instigare e diferit de cel de apologie. Apologia este, în mod exclusiv un delict, cu excepţia contravenţiilor, intrând în categoria faptelor penale, fiind capabilă de a tulbura siguranţa şi liniştea socială; pe când comportamentul de instigare (din care fac parte şi contravenţiile) descrie acţiunea de a influenţa alte persoane în a comite anumite infracţiunii ^[6].

În conformitate cu acest punct de vedere, doctrina nu a reuşit să sublinieze faptul că apologia, pentru a intra în cadrul legal, trebuie să existe posibilitatea concretă că faptul elogiat va fi repetat, ţinând cont de caracteristicile destinatarilor cât şi de momentul istoric şi politic. În aceste condiţii, se vorbeşte despre apologie ca o formă de instigare indirectă ^[7].

Cu toate aceastea, nu e foarte corect să se compare forma de instigare indirectă cu cea a delictul de apologie. De fapt, dacă se ia ca referinţă diferenţa care există între comportamentul de apologie şi cel de instigare; primul constă în exaltarea şi justificarea unui anumit fapt sau acţiune, al doilea se manifestă în dorinţa de a influenţa alte persoane în a participa la o infracţiune, şi astfel se ajunge la descrierea delictului de apologie ca fiind un dublet de infracţiuni de instigare^[8], prin configurarea elementului subiectiv al apologiei în centrul acţiuni de incitarea, facută în mod conştient.

O mare parte din jurisprudenţă afirmă că, conştientizarea delictului de apologie este generică, adică se manifestă la un individ prin dorinţa acestuia în deplină conştiinţă de a face apologie la unul sau mai multe infracţiunii^[9]. Pe când, cealaltă parte a doctrinei^[10] si a jurisprudenţei^[11] consideră că este vorba de o formă specifică de conştientizarea a delictului, numită “intenţie instigatorie”.

Prin urmare, în cazul în care diferenţa între comportamentul de incitare şi cea de apologie este uşor de indentificat, poate fi dificilă trasarea liniei de demarcaţie care există între apologie şi propagandă. Propaganda constă într-o manifestare a libertăţii de exprimare ce ţine de dreptul constituţional.

Unele instanţe, cu toate aceastea, au avut ocazia de a afirma că libertatea de exprimare, cu siguranţă, nu poate fi considerată ca fiind absolută, aceasta fiind limitată când este necesar să se protejeze alte bunuri ocrotite în mod constituţional, precum şi necesitatea de a proteja pacea socială şi siguranţa publică^[12].

La o inspecţie mai atentă, tocmai utilizarea libertaţii de exprimare poate integra infracţiunea de instigare sau de apologie, când se concretizează dând naştere unui scop criminal sau în darea unei hotărâri cu valoare pozitivă.

Dintr-un punct de vedere comparativ, Tribunal Constituţional Spaniol (sentinta nr. 235/2007), în verificarea extinderii dreptului de liberă exprimare, spune că această liberatate nu garantează “dreptul de a exprima şi de a difuza o anumită concepţie despre istorie sau despre lume, cu convingerea deliberată în dispreţuirea şi descriminarea unor persoane sau grupuri de persoane pe baza unor anumite circumstanţe de tip personal, etnic sau social”^[13].

Astfel, e dificil să se obţină hotărâri cu valoare positivă din date obiective, din care ar trebui să reiasă existenţa unui pericol real, şi să fie în conformitate cu interpretarea facută în manieră generală de câtre jurisprudenţa italiană.

Dacă documentul care invocă sentinţa aici comentată, este o invitaţie clară pentru aderarea la Califatul Islamic, şi în mod evident reprezintă acel comportament de incitare sugestivă descrisă în norma penală, există totuşi riscul ca infracţiunile c.d ce ţin de opinia publică (ca şi cel de apologie) să cuprindă şi categoria drepturilor protejate constituţional.

Nu putem uita, că aceste infracţiuni provin din acea ideologie represivă din ani ‘30, făcute pentru a contracara orice posibil dezacord ideologic sau exprimarea de tip critic a gândirii, în special în domeniul politic. Tocmai din acest motiv, a fost necesară intervenţia Curţii Constituţionale, care a încercat să dea o interpretare constituţională a infracţiunii de apologie, deşi sunt încă prezente multe limitării şi puncte slabe. 

Note și referințe bibliografice

________________________________________________________________________________________________