Convenţia privind statutul refugiaţilor articolul 33, proclamă “Nici un stat nu va expulza sau returna (refouler), în nici un fel, un refugiat spre frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică”.

Este un principiu de actualitate cu caracter urgent, având în vedere fluxul constant de migraţii la care sunt supuse naţiunile europene. În Italia, în primul rând, principiul nereturnării a dobândit treptat caracterul de normă imperativă şi obligatorie, prin punerea în aplicare a protocolului adoptat în 1967 de UNHCR (Înaltul Comisariat ale Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi) şi a altor tratate regionale. UNHCR-ul consideră că principiul nereturnării a dobândit un caracter comun, prin analizarea cerinţele diferitelor organe internaţionale şi a practicelor puse în aplicare de câtre guvernele individuale, fiind astfel o normă obligatorie.

Principiul în cauză face legătura cu alte principii cu privire la drepturile omului, cum ar fi interzicerea practicări de torturi: un individ nu poate fi expulzat, prin urmare, în Statele care adoptă astfel de practici. Domeniul de aplicare a principiului nereturnării nu prevede limitării geografice: individul nu poate fi expulzat spre State în care viaţa şi libertatea sa sunt la risc sau spre orice teritoriu unde Statul care îl persecută are putere şi influenţă.