Uniunea Bancară Europeană: un pas major

Rezumat:

1. Motivele înfiinţării Uniunii Bancare Europene
2. Mecanismul Unic de Supraveghere şi rolul BCE-ului (Banca Centrală Europeană);
3. Mecanismul Unic de Rezoluţie;
4. Noile norme europene privind gestionarea crizelor

1. Motivele înfiinţării Uniunii Bancare Europene

Criza financiară care a început în 2008 şi s-a înrăutăţit în 2011, prin urmarea impactul asupra datoriilor suverane ale unor ţări, s-a manifestat astfel necesitatea unei structuri de control integrate, care să asigure stabilitatea financiară în zona euro şi reducerea costurile şi a riscurilor asociate cu “salvarea” de către creditori. Se dezvoltă, prin urmare, ideea reală a unei uniuni la nivel european, care se bazează pe mai multe motive. În primul rând, necesitatea de a rupe legătura dintre riscul bancar şi riscul suveran şi apoi necesitatea de a depăşi două contradicţii prezente în sistemul European. În primul rând, cea care se referă la existenţa unei zone financiare integrate şi la permanenţa inegală şi fragmentată a politicilor și sistemelor naționale de supraveghere; în al doilea rând, cea referitoare la transmisia neomogenă a politicilor monetare a BCE-ului în diferite ţări. Lipsa armonizării în cadrul juridic European, cauzată în principal de faptul că normele permit statelor membre importante marje de discreţie în punerea în aplicare, acest fapt este deosebit de problematic în vederea funcţionări la nivel transfrontier caracterizată de intermediarii supuşi acestor reguli.

Prezenţa, de fapt, a marilor intermediari ce operează în mai multe țări, necesită controale uniforme, eliminând astfel cumulul şi localismul, permiţând supravegherea grupurilor bancare în ansamblu, urmărind stabilitatea sistemului bancar european. Criza financiară a arătat că, în multe ţări ale Uniunii Europene, instrumentele de gestionare a crizelor bancare nu erau adecvate, în special în faţa unor dificultăţi pentru intermediari cu structuri de organizare complexe şi cu o reţea extinsă de relaţii cu alţi furnizori de servicii financiare. Lipsa unui sistem comun de gestionare a crizelor bancare, teama de a suporta ineficienţa altora cu propriile resurse, a ridicat bariere între ţări şi a redus expunerile la nivel transfrontier, care a subminat circulaţia deplină de capital și lichidități. Depăşirea impasului în procesul de integrare a fost acceptarea unui exerciţiu comun de instrumente de supraveghere prudențiale şi de gestionare a crizelor, prin crearea mecanismului unic de supraveghere şi a celui de rezoluţie.

2. Mecanismul Unic de Supraveghere (MUS) şi rolul BCE-ului

Crearea unui sistem integrat de supraveghere a băncilor a fost o posibilitate deja prevăzută în tratat; acest lucru a permis stabilirea MUS-ului printr-o procedură legislativă specială. Stabilit de Regulamentul EU nr. 1024/2013 din 15 octombrie 2013, MUS-ul atribuie BCE-ului rolul de Autoritate de supraveghere de referinţă pentru băncile din zona euro şi prevede o distincţie între cele mai importante bănci la nivel european (significant institutions) supuse supravegherii directe de BCE şi ale băncilor de importanţă mai mică (c.d less significant) unde BCE trebuie, în principiu, să asigure că acţiunea de supraveghere este facută în manieră uniformă de către autoritățile naționale.

În acest scop, BCE-ului i se încredinţează competențele necesare pentru a facilita armonizarea practicilor de supraveghere, inclusiv capacitatea proprie de a conduce responsabilitatea de supraveghere directă a băncile mai puţin semnificative. Pentru toate băncile, deciziile strategice, cum ar fi cele referitoare la accesul pe piaţă şi a structurilor de proprietate, sunt încredințate interacţiunii dintre BCE și autoritățile naționale, care au sarcina de instruire. În partea de sus a mecanismului este plasat Consiliul de Supraveghere (Surpervisory Board), în cadrul căruia stau reprezentanţi cu drept de vot a tuturor autorităților naționale ale țărilor din Mecanismul Unic.

Este la latitudinea Consiliului formularea propunerilor decizionale  Consiliului executiv al BCE-ului (Governing Council), care este responsabil pentru aprobarea finală printr-un proces de aprobare tacită  (fără procedura de obiecţie) adică fără exprimarea dezacordului din motive de politică monetară. S-a realizat astfel un echilibru bun, datorită naturii “cooperative” al mecanismul, care în proiectarea instituţională ca şi în realitate operaţională, e fondată să acţioneaze ca o “reţea de autorităţi”. Crearea MUS-ului are consecinţe foarte importante atât pentru Banca Italiană, chemată pentru a-şi asuma noi responsabilităţi la nivel european şi la contribuirea consolidării unui sistem integrat de supraveghere, cea ce înseamnă că sistemul bancar italian, va trebuia să dezvolte noi dinamici competitive şi de anvergură.  

3. Mecanismul Unic de Rezoluţie

Mecanismul Unic de Supraveghere este doar unul dintre cei trei piloni care stau la baza proiectul Uniunii Bancare. Aceasta este însoțit de un sistem european de soluţionare a crizei bancare: Mecanismul Unic de Rezoluţie (MUR), în funţionare deplină începând cu 1 ianuarie 2016. Cu cel de-al doilea pilon, responsabilitatea de gestionare a crizelor bancare este împărţită între aceleaşi ţări care fac parte din Mecanismul Unic de Supraveghere, cu obiectivele explicite de oprire a riscul de contagiune, reducerea costurilor pentru contribuabili şi minimizarea impactul crizei bancare asupra economiei reale. Regulamentul EU /2014/806 instituţional al Mecanismului Unic de Rezoluţie, aprobat în iulie 2014, a dat o dimensiune supranaţională gestionării crizelor, urmând acelaşi model şi aceeaşi extindere geografică efectuate de Mecanismul Unic de Supraveghere. Prin urmare, în mod similar Consiliului de Supraveghere, în cea ce priveşte MUR, acesta va depinde de un Comitat Unic de Rezoluţie (Single Resolution Board, SRB) în gestirea directă a procedurilor care implică bancile “semnificative”.

Este de datoria Comitetului, definirea strategiilor de rezoluţie şi a instrumentelor care vor fi utilizate în vederea menţinerii stabilităţii financiare în zona euro. Autoritățile naționale de rezoluţie (National Risolution Authority, NRA), pe lângă participarea la deciziile Comitetului, sunt responsabile pentru punerea în aplicare a măsuri concrete de rezoluţie. Autorităţile naţionale de rezoluţie rămân responsabile şi de gestionarea crizelor bancare a intermediarilor mai puţin semnificativi. În desfăşurarea acestor activităţi, ANR va acţiona conform reglementărilor şi a normelor stabilite de Comitetul Unic de Rezoluție care, în cazuri excepţionale poate exercita puteri de substituţie asigurând unitatea efectivă a Mecanismului. Este de asemenea prevăzută crearea unui Fondul unic de rezoluţie pentru finanţarea programelor de rezoluţie (Single Resolution Fund, SRF) alimentat prin contribuţiile de la intermediarii ţărilor din zona euro printr-un plan de depozitare distribuit în 8 ani, fără utilizarea banilor publici. Atât SRB cât şi Autoritățile naționale vor profita de instrumente de gestionare a crizelor introduse de Norma 2014/59/UE (Banking Recovery and Resolution Directive, BRRD).

Decretul legislativ din 12 septembrie 2015 nr. 72 şi legea delegaţiei europene 2014, aprobată pe 2 iulie 2015, au atribuit Bănci italiene, funcţia de Autoritate națională de rezoluție (ANR).

4. Noile norme europene privind gestionarea crizelor (BRRD)

BRRD (Banking Recovery and Resolution Directive) introduce norme armonizate în toate ţările europene pentru prevenirea şi gestionarea crizelor bancare şi ale firmelor de investiţii. BRRD a fost transpusă în Italia pe 16 noiembrie 2015 prin aprobarea de către Parlament a legii 180/15, care pune în aplicare norma, şi din decretul legislativ 181/15, cu modificările necesare făcute la decretul legislativ nr. 385 din 1 septembrie 1993 şi la decretul legislativ din 24 februarie 1998, nr. 58. BRRD oferă autorităţilor de rezoluţie puteri şi instrumente pentru: planul de gestionare a crizelor;  intervenirea în timp util înainte de manifestarea completă a crizei; pentru o mai bună gestionare a procesul de “rezoluţie”. Pentru finanțarea măsurilor de rezoluţie e prevăzută crearea de fonduri alimentate prin contribuții plătite de intermediari. Deja în timpul operațiunilor normale a bănci, autorităţile de rezoluţie vor trebui să pregătească planuri de rezoluţie care să identifice strategiile şi acţiunile ce vor trebui luate în cazul unei crize. Este de datoria autorităţilor de supraveghere aprobarea planurile de redresare predispuse de intermediari, unde sunt indicate măsurile ce trebuiesc luate la primele semne de deteriorare a condițiilor băncii.

Noile reguli vor permite gestionarea  crizelor într-o manieră ordonată prin utilizarea de instrumente mai eficiente şi prin utilizarea resurselor din sectorul privat, reducând efectele negative asupra sistemului economic şi evitând costul despăgubirilor serioase ale contribuabililor; pierderi şi recapitalizarea bănci aflată în dificultate sau crearea unei entităţi noi care să continue funcţiile esenţiale. Intervenţia publică e prevăzută doar în circumstanţe excepţionale pentru a preveni ca momentul de criză a unui intermediar să aibă repercusiuni grave asupra funcţionării sistemului financiar în ansamblu. Activarea intervenţiei publice, cum ar fi de exemplu naţionalizarea temporară, necesită totuşi partajarea costurilor de criza cu acţionarii şi creditorii printr-o cauţiune internă de cel puţin 8 la sută din totalul obligațiilor.

Surse:

- Sfameni Giannelli, diritto degli intermediari e dei mercati finanziari, Seconda Edizione, Egea;

- www.bancaditalia.it